Deși nu atinge culmile melodramatice la care aspiră, „The Long Walk”, regizat de Francis Lawrence, este totuși un thriller distopic tensionat și surprinzător, impregnat de ethos personal și național.
Acțiunea are loc în Statelor Unite, asemănătoare cu epoca post-Vietnam — cartea lui Stephen King, scrisă sub pseudonimul Richard Bachman, a fost publicată în 1979 — filmul urmărește câteva zeci de tineri recrutați prin loterie pentru a participa la o plimbare aparent interminabilă, transmisă la televizor atât pentru potențialul său jingoist, cât și pentru eliminările brutale efectuate de soldați înarmați.
Scopul este să meargă continuu până când rămâne un singur om, ceea ce îi aduce acestuia o dorință împlinită și o avere considerabilă: un premise ce se apropie de o fabulă, deși metaforele bine concentrate îl aduc aproape de realitate.
Filmul oscilează uneori spre un thriller sângeros și horror, dar începe cu o dramă intimă despre Ray Garraty (Cooper Hoffman), un tânăr de aproximativ 20 de ani, care-și ia rămas bun de la mama sa îngrijorată, Ginnie (Judy Greer), în timp ce aceasta îl lasă la linia de start a celei de-a 19-a ediții anuale a evenimentului mortal.
Această zonă militarizată în mijlocul nicăieriului găzduiește 49 de tineri din toată țara — câte unul din fiecare stat. Poate că Alaska sau Hawaii nu au primit niciodată statut de stat în această realitate alternativă, dar acest detaliu, ca și multe altele din decorul larg, rămâne vag în scenariul lui JT Mollner. Totuși, imperfecțiunile din construirea lumii se dau la o parte când personajele sunt atât de bine conturate și complexe, datorită în mare parte actorilor care le dau viață.
Înainte de a începe mersul, Garraty îl întâlnește pe Peter McVries (David Jonsson), un tânăr binevoitor și încăpățânat, pe Arthur Baker (Tut Nyuot), un tip religios și plin de viață, pe Hank Olson (Ben Wang), un vorbăreț încăpățânat, și o mulțime de alte tipuri ce acoperă spectrul de la tocilar la sportiv — tipologii largi care s-ar simți acasă într-un film clasic american de război.
Participanților li se dau plăcuțe de identificare cu numărul lor înainte de a începe provocarea fără somn, astfel încât dacă viteza lor scade sub limita de 3 mile pe oră, un soldat le poate da un avertisment prin megafon. Dacă merg prea încet, se opresc prea mult sau părăsesc drumul, riscă un glonț în cap. Înconjurați de tancuri și ghidați de un major nemilos și fără nume (Mark Hamill), grupul gălăgios pornește în lunga lor călătorie spre nicăieri, cu scopul de a fi ultimul în picioare.
În acest timp, se formează prietenii reale și palpabile, dar fiecare pare sortită eșecului — mai ales perechea centrală Garraty și McVries. Să faci un film în care acțiunea principală este mersul pe jos, cu câte un foc de armă din când în când în fața unor spectatori restanți, este o provocare unică, dar Lawrence și directorul de imagine Jo Willems o gestionează cu brio.
Rareori „The Long Walk” pare repetitiv, deși aproape fiecare cadru urmărește personajele pe un drum sumbru. Acest lucru se datorează, în mare parte, concentrației filmului asupra personajelor. Nu este genul de film în care poți conta pe cadrele clasice de peste umăr, dar fiecare încadratură și fiecare poziționare a personajelor (fie pe orizontală, fie între fundal și prim-plan) par concepute cu atenție, cu doar câteva tăieturi către cadre de grup pentru efect și pentru a ține evidența celor decedați.
Violența este explicită și inevitabilă, și este mereu însoțită de reacții realiste de suferință, pe măsură ce personajele discută mai departe scenariul lor sumbru. Deși tehnic voluntară, această Plimbare este doar o fațetă a unui stat totalitar care încearcă să calmeze o populație economic copleșită. Iar deși rar, dacă vreodată, vedem lumea de dincolo de acest eveniment — care este foarte diferită de cele patru filme „Hunger Games” inspirate de reality show-urile lui Lawrence — relația tinerilor cu această lume și locul lor în ea le modelează perspectivele și, implicit, dinamica dintre ei.
Unii dintre bărbați sunt mai tulburați, cu tendințe anti-autoritate. Alții sunt pur și simplu disperați după bani. Iar unii, ca McVries și Garraty, au motive mai misterioase și ezoterice, dezvăluite treptat — pe parcursul mai multor zile și nopți epuizante — care ajută la conturarea tonului filmului, unul de rebeliune prinsă într-un colț.
„The Long Walk” este atât un film despre tineri fără speranță născuți într-o lume a violenței de stat, cât și o parabolă despre cum fascismul modelează oamenii, perspectivele și acțiunile lor. Această dezbatere are multe fațete, dar atinge apogeul prin conflictul filozofic dintre cei doi protagoniști în devenire, al căror respect reciproc este atât revigorant, cât și melancolic.
Ca Garraty, Hoffman ascunde o hotărâre animalică sub fațada sa prietenoasă — un impuls de a face sau schimba ceva, care îl orbește uneori. Totuși, punctul emoțional al filmului este interpretarea captivantă a lui Jonsson, un McVries carismatic, cu o cicatrice pe față, un lider pentru care compasiunea este o lumină călăuzitoare, dar una greu de atins. Jonsson are o expresivitate versatilă care amintește de Jim Carrey din anii ’90, însă talentul său nu merge pe latura comediei exagerate, ci pe cea a sentimentalismului hollywoodian larg (așa cum s-a văzut în rolul său de android din „Alien: Romulus”).
Împreună, Hoffman și Jonsson conduc un ansamblu divers fizic și emoțional, și ghidează filmul spre inima sa pulsantă, prin întrebări despre cum să abordăm lumea când totul pare fără speranță.
„The Long Walk” nu sapă niciodată adânc în cruzimea și chinul pe care le sugerează adesea — mai ales în momentele finale, care fac salturi emoționale mari. Acestea necesită o concentrare tematică mult mai strânsă pentru a fi convingătoare, dar lasă prea multe lucruri la imaginație. Totuși, în ciuda unei senzații deschise (într-un mod complet diferit față de materialul sursă al lui King), filmul rămâne intrigant, dacă nu chiar captivant, pentru marea parte a duratei sale.
