Nosferatu este un horror întunecat, sumbru, inspirat de gotic, care aduce un omagiu lui Bram Stoker și romanului său Dracula în cel mai bun mod posibil, odată cu revenirea infamului Cont Orlok. Cu o coloană sonoră tulburătoare, imagini ce provoacă fiori și o poveste solidă, acest film oferă o experiență intensă pe parcursul celor peste două ore de rulare. Deși ritmul încetinește puțin la mijloc și ar fi putut fi mai bine ajustat, adaptarea rămâne una solidă, susținută de interpretări excelente ale actorilor.
Pentru cei care nu știu, povestea lui Nosferatu a rulat întotdeauna paralel cu cea a lui Dracula, cu idei foarte asemănătoare, dar cu personaje și teme re-adaptate, astfel încât să pară o entitate ușor diferită. Această versiune actualizată reușește să păstreze acea tradiție.
O parte din acest succes provine din redesign-ul lui Dracula, prezentat mai puțin ca un vampir șarmant și mai mult ca o entitate demonică, grotescă și periculoasă, consolidând astfel Cont Orlok ca un monstru de coșmar clasic.
Adaptarea respectă în mare parte povestea lui Dracula, cu câteva modificări importante și surprinzător de eficiente în ceea ce privește mitologia vampirilor. Acțiunea se petrece în Germania, în 1838, când agentul imobiliar Thomas Hutter, proaspăt căsătorit cu Ellen, călătorește în Transilvania pentru a întâlni Contul Orlok. În lipsa lui, Ellen rămâne în grija prietenilor lor, Friedrich și Anna Harding, dar este bântuită de viziuni terifiante și se confruntă cu o forță malefică dincolo de controlul său.
La fel ca în Dracula, povestea urmărește un singur individ, în clasicul tipar „vânătorul devine vânatul”. Călătoria lui Thomas spre castelul lui Orlok este plină de tensiune, iar cadrele lungi și deliberate construiesc eficient sentimentul de groază. O scenă memorabilă îl arată pe Thomas urcând o scară spiralată, camera urmărindu-l lent până la șemineu, pentru întâlnirea față în față cu Contul.
Întreaga scenă este realizată magistral, cu un amestec de culori reci albastre și calde portocalii, subvertind efectul perceput al căldurii pentru a crea adevărata senzație de teroare. Filmul evită suprasolicitarea unui singur stil de groază, combinând sânge, jump-scares, false suspansuri și scene clasice de urmărire de monștri. Robert Eggers demonstrează încă o dată abilitatea de a extrage ce e mai bun din fiecare scenă, așa cum a făcut și în The Witch, The Northman și The Lighthouse, toate fiind atmosferice și moody.
Performanțele actorilor sunt excepționale: fiecare aduce tot ce are mai bun, inclusiv Bill Skarsgård, care pare să fie distribuit constant în roluri de monștri înfricoșători cu machiaj complex.
Totuși, el este incredibil de eficient în acest rol, interpretându-l pe Contul Orlok cu o prezență impunătoare și intimidantă. Cu toate acestea, adevărata vedetă a filmului este Lily-Rose Depp. Ea este fenomenală în rolul său și surprinde perfect toate aspectele acestui personaj complicat, mai ales având în vedere rolul ei esențial în povestea principală. Nu vă faceți griji, fără spoilere aici!
Robert Eggers a analizat clar ce face ca lucrările originale să fie atât de apreciate, iar acest lucru se simte pe tot parcursul filmului, prin numeroase omagii și cadre ingenioase. Există un motiv recurent al umbrelor sinistre, prezentat sub forma mâinii lui Orlok, care se încolăcește maniacal ca niște tentacule în jurul clanțelor, fețelor oamenilor sau chiar într-un cadru în care mâna lui plutește deasupra întregului orizont german.
Aceste momente mici sunt apoi contrastate de scene bântuitoare și frumoase, cum este cea în care Thomas așteaptă să sosească o trăsură care să-l ducă la castelul lui Orlok. Drumurile sunt dispuse sub forma unei cruci, iar deși subtil, efectul este extrem de eficient atunci când îl observi.
Desigur, cei care caută ceva diferit sau mai aproape de remake-urile moderne s-ar putea simți dezamăgiți. Nu există personaje Mary Sue sau expresii Gen X, nici glume comice sau scene de acțiune grandioase la fiecare 15 minute.
Acesta este un film conceput în primul rând pentru a aduce omagiu materialului sursă, indiferent de inconsistențe sau probleme de scenariu. Una dintre cele mai mari este călătoria pe mare între Transilvania și Germania. Pentru cei care știu geografie, această zonă este complet înconjurată de uscat, deci este aproape imposibilă, astfel că momente ca acestea cer să-ți ajustezi așteptările.
Am menționat anterior groaza, însă, spre deosebire de filmele care încearcă să sperie publicul prin imagini vizuale intense și seturi spectaculoase, Nosferatu se concentrează mult mai mult pe metodele clasice de groază, care provoacă fiori, văzute în filmele mute și în primele zile ale cinematografiei.
Acesta este un film care refuză să compromită viziunea unică a lui Eggers pentru această lume, bazându-se pe cadre lungi și o atmosferă care provoacă fiori – și tocmai de aceea funcționează atât de bine. Modificările aduse lucrării originale sunt eficiente, păstrând tematica clasică a binelui versus răului, care rămâne un element central al acestei povești tragice despre vampiri. Nu este perfect și există momente care ar fi putut fi ajustate, dar în mare parte, este un film solid despre vampiri, cu un impact sângeros impresionant.
