Mission Impossible: Final Reckoning este, într-un fel, o enigmă. Pe de o parte, este un film plin de acțiune spectaculoasă, cu scene de luptă impresionante, cascadorii nebunești și momente de adrenalină pură. Are un ritm intens și oferă încheieri satisfăcătoare pentru unele fire narative. Din păcate, toate aceste aspecte vin la pachet cu un scenariu slab, plin de coincidențe forțate, explicații inutile și un fir narativ supraîncărcat, care se clatină sub greutatea așteptărilor. Este un film amestecat în toate sensurile cuvântului — și asta e mare păcat.
Final Reckoning este practic Dead Reckoning – Partea a 2-a, dar filmul se află într-o poziție ciudată, pentru că încearcă nu doar să îi pună la curent pe noii spectatori – mai ales pe cei care nu au văzut Dead Reckoning –, ci și să ofere o concluzie satisfăcătoare fanilor vechi ai francizei. Această combinație nu reușește niciodată să creeze o fundație stabilă, iar filmul pare mereu în pericol să se prăbușească sub propriul ritm.
Lucrurile nu sunt ajutate nici de faptul că povestea din Dead Reckoning a fost una dintre cele mai slabe din întreaga serie. Pentru cei care au nevoie de un scurt rezumat (deși nu e necesar, deoarece Final Reckoning, cu durata sa de 2 ore și 45 de minute, include o mulțime de flashback-uri), totul se învârtea în jurul unei entități AI fără chip, numită simplu The Entity. Această inteligență artificială este hotărâtă să preia controlul lumii, folosindu-se de slujitorul ei, Gabriel, pentru a-și duce la îndeplinire planurile și a provoca un dezastru nuclear.
Finalul din Dead Reckoning – Partea 1 îl surprinde pe Ethan Hunt în posesia unui MacGuffin numit cheia cruciformă, după o scenă spectaculoasă de acțiune pe un tren în mișcare. Scopul său acum este să distrugă codul-sursă al Entității, odată pentru totdeauna. Problema e că acest cod se află într-un submarin rusesc scufundat, numit Sevastopol, chiar în mijlocul oceanului.
Aceasta reprezintă călătoria principală a lui Ethan și a echipei sale, deși pe parcurs sunt adăugate și misiuni secundare, printre care și o vânătoare după o „pastilă otrăvită” care ar fi cheia distrugerii Entității o dată pentru totdeauna. Problema este că Gabriel deține această pastilă și vrea s-o folosească pentru a controla Entitatea… cumva.
Pe parcurs, Ethan și echipa sa se află constant pe urmele lui Gabriel, care devine un personaj central și un antagonist mult mai proeminent decât în filmul anterior. Totuși, Final Reckoning își sabotează constant propriul ritm, oprindu-se prea des pentru a explica lucruri în loc să le arate.
Pentru o serie de filme atât de dependentă de cascadorii și scene spectaculoase, este destul de surprinzător că prima oră din acest film funcționează ca o secțiune de opriri și recapitulări constante, plină de flashback-uri din filmele anterioare, explicații lungi, declarații de misiune și chiar reluări ale unor segmente din același film. Este remarcabil – și ceva ce mulți spectatori probabil vor trece cu vederea – pe măsură ce filmul intră în a doua jumătate, unde ritmul crește considerabil.
Mission: Impossible a fost întotdeauna o serie care trăiește și moare prin scenele sale de acțiune nebunești, dar Final Reckoning cere spectatorilor să își suspende neîncrederea mai mult ca niciodată pentru unele dintre secvențele prezentate aici.
Există o scenă extinsă subacvatică cu Ethan, în care el ia niște decizii de-a dreptul bizare doar pentru a crea tensiune — și asta înainte de momentul în care sare dintr-un avion direct în mijlocul oceanului și ajunge imediat exact unde trebuie, datorită unor scafandri aflați „întâmplător” prin preajmă. Astfel de coincidențe forțate apar frecvent în Final Reckoning, și uneori devine greu să le ignori.
Pentru un film care se prezintă ca „marele final”, este de asemenea surprinzător că nu se asumă mai multe riscuri cu grupul principal de personaje. Fără a dezvălui spoilere, având în vedere miza dramatică, m-aș fi așteptat la consecințe mult mai mari decât cele oferite.
Problema e și mai evidentă deoarece, în ciuda duratei lungi a filmului, pare că multe personaje nu au mare lucru de făcut până când scenariul are nevoie de ele. Este dezamăgitor, mai ales pentru acele personaje pe care le-am urmărit de-a lungul ultimelor filme. Totuși, scenele de final sunt solide și oferă o încheiere satisfăcătoare.
Spunând toate acestea, dacă poți trece peste scenariul subțire și coincidențele ciudate, există multe aspecte de apreciat. Cascadoriile, în special, sunt fantastice – iar o scenă cu un biplan, aproape de final, este absolut spectaculoasă. Este genul de secvență pe care probabil nu o vom mai vedea vreodată, având în vedere regulile stricte de siguranță de la Hollywood. Este clar că echipa de producție a dat tot ce a avut mai bun pentru a livra cele mai grandioase cascadorii din serie.
Final Reckoning nu este doar întunecat, tensionat și plin de momente de suspans – are și un surprinzător simț al umorului. Sunt presărate mici glume și momente comice menite să mai rupă ritmul încărcat de explicații. Funcționează destul de bine, per ansamblu, iar o scenă de la final, cu biplanul și Gabriel, a stârnit hohote de râs în sală.
În concluzie, Final Reckoning este un film amestecat. Nu este un eșec total, dar alunecă în clișee de scriere slabă și într-un fir narativ forțat, greu de desprins de povestea complicată și confuză a lui Dead Reckoning.
Pe de altă parte, filmul are toate semnele distinctive ale francizei Mission: Impossible — alergături spectaculoase, schimburi de focuri intense și cascadorii nebune —, ceea ce îl face o experiență cinematografică demnă de văzut pe marele ecran. Nu este perfect, nici pe departe, dar dacă ai urmărit călătoria lui Ethan în ultimii 30 de ani, cu siguranță vei fi suficient de mulțumit de acest final, cu tot cu imperfecțiunile lui.
